De fapt, acesta era nivelul atins de societatea noastră la momentul respectiv în privința studierii și gestionării riscului de avalanșă. Preocupări timide vizând fenomenul în discuție apăruseră doar în cadrul fostului Institut Național de Meteorologie și Hidrologie (INMH), unde, în anul 2000, a fost formulată o cerere către Meteo France pentru a asigura formarea unor specialiști români în domeniul meteorologiei montane. Între INMH și Meteo France existau deja relații de cooperare în alte domenii. Această misiune nouă de colaborare a fost încredințată către CEN (Centre d Etudes de la Neige) din Grenoble și a început prin primirea, la începutul anului 2001, a Adrianei Sima la un stagiu de formare la CEN și prin realizarea unei misiuni de formare a CEN la INMH în București.

La sfârșitul anului, însă, în urma unor schimbări în conducerea INMH, colaborarea de abia începută a intrat în „hibernare” și a fost nevoie de o nouă schimbare în conducere și de accidentul din ianuarie 2004 pomenit mai sus, pentru a fi relansată cooperarea dintre CEN și INMH, devenit între timp Administrația Națională de Meteorologie (ANM). Lucrurile au mers apoi relativ repede, în România fiind realizat în cadrul ANM, în 2004, primul bilanț nivometeorologic (rămânând însă de uz intern). Din ianuarie 2005, a început formarea regulată a nivologilor români la CEN, primele persoane astfel formate fiind Maria Moțoiu și Narcisa Milian. Tot în 2005, au fost redactate și primele buletine estimative ale riscului de avalanșă, fiind însă menținute de ANM în cadru intern, nefiind deci destinate publicității, și vizând doar două masive, Bucegi și Făgăraș. A fost nevoie de o intervenție „în forță” a celui însărcinat cu colaborarea cu România, Claude Sergent, pentru ca ANM să se decidă să publice buletinele.

În SALVAMONT predominante în privința riscului de avalanșă erau niște idei preconcepute de la nivelul anilor cincizeci, salvatorii montani care ar fi vrut să se racordeze la modul actual de abordare a problematicii ridicate fiind excepții (Adrian David, la Sibiu, George Resiga, la Lupeni și Ion Sănduloiu, la Argeș).

Cam aceasta era situația când, în 2005, urmare a accidentului din Valea Morarului, dar și a altora petrecute în sezonul 2003-2004, m-am adresat ANENA (Association Nationale pour l Etude de la Neige et des Avalanches) cu sediul la Grenoble, Franța. Răspunsul extrem de binevoitor al directorului de atunci al asociației, Francois Sivardiere, l-a constituit invitația de a efectua un voiaj de prezentare a modului francez de gestionare a riscului de avalanșă. Așa încât, în noiembrie 2005, eu, Maria Moțoiu, de la ANM și Claudiu Vasilescu, de la Salvamont Bușteni am dat curs invitației. Cum în România nu se găsesc bani pentru astfel de „prostii”, am fost nevoit să suport integral costul deplasării prin Europa, pentru trei persoane, timp de două săptămâni.

Voiajul a fost, evident, deosebit de interesesant, în cele cinci zile pentrecute acolo, Francois Sivardiere reușind să ne facă să cunoaștem diferitele aspecte ale gestionării riscului de avalanșă în Franța și, de asemenea, principalele activități ale ANENA și ale principalilor săi parteneri. În cadrul programului am participat la întrunirea unui comitet de pilotaj al unei lucrări de master, am vizitat CEN și una dintre stațiile meteo, cea de la Col de Porte, precum și actualul IRSTEA (Institut National de Recherche en Sciences et Technologies pour l Environnement et l Agriculture), la vremea respectivă numit CEMAGREF (Centre National du Machinisme Agricole du Genie Rural des Eaux et des Forets), unde ni s-a prezentat modul de realizare a hărților de risc de avalanșă (acestea nefiind destinate practicanților, ci prezentând interes pentru realizarea planurilor de risc utilizate în zonarea teritoriului, din punctul de vedere al condițiilor de amplasare a construcțiilor).

Totodată, în urma vizitei am primit o scrisoare de susținere din partea ANENA, semnată de președintele de atunci al asociației, Vincent Rolland, deputat și vice-președinte al Consiliului General la Savoiei, pentru crearea în România a unei structurii asemănătoare.

Moartea tragică a Mariei Moțoiu, într-un accident de circulație în decembrie 2006, ne-a lipsit de unul dintre cei mai entuziaști susținători ai organizării gestionării riscului de avalanșă în România și ai înființării asociației.

În anul 2007 am devenit președinte al comisiei de avalanșă din cadrul Clubului Alpin Român (în februarie), iar în martie am obținut acordul ANENA pentru colaborarea în cadrul unui proiect European Interreg IV C în domeniul formării profesioniștilor muntelui și al informării practicanților asupra tuturor chestiunilor relative la prevenirea accidentelor de avalanșă. În proiect ar fi trebuit să participe asociația franceză, Clubul Alpin Român și Ministerul Mediului din România. Aceasta a fost marea greșeală pe care am făcut-o, de a a avea naivitatea să credem că am putea atrage în această întreprindere și un actor statal. Secretarul de stat al mediului de la acea vreme, Atilla Korodi, a fost foarte deschis, înțelegând foarte repede că la noi nu se face practic nimic sub aspectul luptei conte accidentelor de avalanșă, că suntem în urma unor țări cu mult mai puține accidente de acest gen (Slovacia, Cehia) și că, deci, susține participarea într-un asemenea proiect. Din păcate, un ministru, fie el și adjunct nu se poate implica personal în proiecte de acest gen, delegând în acest scop o directoare din minister. Pe scurt, după discuții sterile pe parcursul câtorva luni, în final nu s-a realizat nimic.

Tot în 2007 am publicat în revista editată de asociația franceză, Neige et Avalanches, un articol despre zăpadă și avalanșe în România. Eram cam singura țară din Europa, cu relief muntos, care nu avea publicat în revista ANENA un material cu un asemenea subiect (fusese publicat un articol „Zăpadă și avalanșe în Bulgaria”).La sfârșitul lunii noiembrie 2008, am organizat, sub egida Clubului Alpin Român primul stagiu de formare în domeniul zăpezii și al avalanșelor, dedicat practicanților. Stagiul s-a desfășurat la Bâlea Lac și l-a avut ca formator principal pe Francois Sivardiere, care în acel moment era formator și expert independent, nemaifiind director al ANENA. Succesul a fost unul remarcabil, printre cei peste 30 de participanți numărându-se nu doar practicanți, amatori ai sporturilor de iarnă, ci și profesioniști ai muntelui: salvatori montani, jandarmi montani, ghizi, alpiniști.

Al doilea stagiu, cu același succes, a avut loc în martie 2009, la Bușteni, la Căminul Alpin al Clubului Alpin Român (programul de sală) și la Azuga și Bușteni (programul pe teren). Formator principal, același Francois Sivardiere.

Cum însă la noi lucrurile bune rareori și cu greu durează, cel de al treilea stagiu, programat pentru începutul lunii decembrie 2009, nu s-a mai ținut. Obligația asumată de Clubul Alpin era să asigure popularizarea stagiului și atragarerea stagiarilor. Cu o săptămână înainte de data prevăzută pentru începerea stagiului, eu mă aflam la Grenoble, pentru a organiza cursurile din punct de vedere tehnic, împreună cu Francois Sivardiere, iar în țară, CAR avea înscriși trei participanți. „Lupte” apărute între membrii conducerii clubului, ale căror dedesubturi nu le-am aflat nici până astăzi, au condus la sabotarea stagiului în acel format. Pe scurt, eu am fost nevoit să îi plătesc lui Francois banii cheltuiți cu biletul de avion și, desigur, mi-am dat demisia din calitatea de președinte al comisiei de avalanșă. Nu mică mi-a fost, însă, surpriza să constat că în luna februarie a anului următor, Clubul Alpin Român a organizat un stagiu „zăpadă și avalanșe”, cu foști stagiari aflați acum pe post de formatori. Stagiari înscriși, în jur de 30. Surpriza și indignarea au fost și mai mari când am văzut că titlurile prelegerilor erau cele de la stagiul cu Francois Sivardiere. În anii următori, Clubul Alpin Român a continuat seria stagiilor, cu aceeași formatori și în același format, fâcând din aceasta „o frumoasă tradiție”.

În ceea ce mă privește am reușit (cu ajutorul lui Francois Sivardiere) să facilitez Serviciului Public Județean Salvamont Sibiu achiziționarea (în regim de închiriere) a unui detector Recco, deși, cel puțin la acea vreme, echipamentul de schi având incorporate reflectoare Recco era foarte puțin răspândit în România. Aici fac o paranteză, în urmă cu aproximativ trei ani, întâlnindu-mă întâmplător cu Sabin Cornoiu, președintele Asociației Naționale a Salvatorilor Montani din România, l-am întrebat dacă nu i se pare util ca în cadrul Salvamont să mai fie achiziționate câteva detectoare (detectorul Recco poate detecta și orice dispozitiv care are în componență o piesă electronică – telefon, chiar cu bateria descărcată, cameră foto etc. – sigur, cu un semnal mult mai slab decât cel generat de reflectoare). Sabin, fiind un om cu o mare deschidere intelectuală, a achiesat la această idee și, din nou am avut satisfacția să pot contribui (reluând legătura cu Christina Lysdal, asistenta directorului filialei franceze a societății Recco) la dotarea serviciilor salvamont cu încă nouă detectoare Recco.

Închid paranteza pentru a spune că din 2009 gestionarea riscului de avalanșă în România nu a mai progresat deloc: ANM a continuat să întocmească buletinele de risc de avalanșă doar pentru două masive, Bucegi și Făgăraș (și în Făgăraș, doar pentru versantul nordic), oricum și pentru acestea, cu prea puține puncte de culegere a datelor de observație (stații meteo), de declanșare preventivă nici vorbă, informațiile ce apar în mass media, absolut deficitare etc.

În anul 2017, s-a produs o nouă tragedie, de data aceasta în Masivul Retezat: în timpul unei ture de antrenament a membrilor unui club de alpinism din București, și-au pierdut viața doi copii în vârstă de 13 ani: fiica președintelui clubului (care era și antrenor și organizator al turei) și un băiat. Organizatorul nu a luat nici cele mai elementare măsuri pentru a preveni declanșarea avalanșei: din faptul că în aceasta au fost prinse cinci persoane, deși dimensiunile plăcii erau reduse, se poate deduce că tot grupul a mers grupat, nepăstrând distanța de siguranță. Oricum, împotriva organizatorului s-a pus în mișcare acțiunea penală, dar nu știu în ce stadiu se află procesul. Problema este că magistrații noștri (procurori și judecători) nu au bagajul minim necesar pentru a cerceta și judeca astfel de spețe, fapt care rezultă cu prisosință din hotărârile pronunțate în cauza privind accidentul de pe Valea Morarului (eu am prezentat un studiu de caz privind acest accident în cadrul unei conferințe asupra răspunderii civile extracontractuale organizată la Timișoara, în anul 2015, împreună cu Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest și Universite de Savoie din Chambery).

Legat de accidentul din Retezat, am avut ideea să organizăm o dezbatere televizată, pe tema mai largă a accidentelor de avalanșă. În acea vreme, fosta mea colegă de grupă, Luminița Velciu, realiza emisiunea „Recurs la morală”, la TVR 1, e adevărat, la o oră cam târzie și fiind o emisiune axată pe probleme de drept. Dar, necunoscând un alt redactor la vreo televiziune cu audiență pe plan național, i-am făcut propunerea. Realizatorii emisiunii au primit ideea cu entuziasm. Pentru a ne încadra în tematica emisiunii am pornit de la hotărârea judecătorească pronunțată în cazul accidentului de la concursul de schi alpinism de pe Valea Morarului, ajungând să dezbatem tema mai largă a gestionării riscului de avalanșă în România. Se pare că emisiunea nu a rămas fără ecou. La puțin timp după acesta, ANM a decis extinderea rețelei de monitorizare a stabilității învelișului de zăpadă și pentru celelalte masive montane importante, iar din surse demne de crezare am aflat că și emisiunea a contribuit la hotărârea conducerii ANM de a da curs cererii mai vechi formulate insistent de câțiva meteorologi din programul de nivologie (Narcisa Milian și Irinel Grigore) de a fi extinsă aria de acoperire a buletinelor estimative ale riscului de avalanșă. Oricum, problema care rămâne, la fel ca și în cazul Munților Bucegi și Făgăraș, este numărul redus de culegere a datelor de observație: de regulă, o singură stație meteo pentru fiecare masiv. Or, unul dintre criteriile în funcție de care se stabilește gradul de risc la scara unui masiv este numărul pantelor vizate. Extinderea rețelei de colectare a datelor de observație, prin formarea unor observatori nivo din rândul membrilor jandarmeriei montane este unul dintre obiectivele asociației.

Văzând,așadar, că nu există nicio speranță în implicarea unui actor statal într-o asociație având drept scop gestionarea riscului de avalanșă, în anul 2021, trei „visători” care de la început am încercat să mișcăm ceva în domeniul prevenirii accidentelor de avalanșă, eu, Irinel Grigore și Dan Vasilescu, am hotărât fondarea asociației. Ni s-a alăturat și Mihai Duțu, avocat și schior pasionat. Prin urmare, asociația nu a apărut pe un teren gol, ci este rodul eforturilor făcute de o mână de oameni pentru a menține, cât de cât, în atenția autorităților și a publicului, ideea că și în România avalanșele reprezintă un risc natural care produce pagube materiale și pierderi de vieți omenești.

După înființare, am încheiat un protocol de colaborare cu Centrul de Pregătire Montană al Jandarmeriei de la Sinaia. În cadrul colaborării, ne-am propus organizarea în comun a unor stagii de formare în domeniul zăpezii și avalanșelor (de maximă importanță este cel destinat magistraților), trimiterea unor jandarmi montani în Franța pentru a urma stagiul de formare pentru artificieri specializați în declanșarea preventivă a avalanșelor organizat de ANENA, formarea unor jandarmi ca observatori nivo-meteo și stabilirea, prin lege, a calității de ofițeri de poliție judiciară a unor jandarmi montani, aceștia urmând să fie însărcinați cu cercetarea la fața locului (și cu efectuarea altor acte de cercetare penală) în cazul accidentelor de avalanșă.

Cea mai importantă „realizare” mi se pare, însă, reluarea legăturii cu ANENA. Urmare a acestui fapt, în noiembrie 2022 eu, împreună cu directorul asociației, Irinel Grigore, la invitația ANENA, am participat câteva zile la stagiul de formare a artificierilor specializați în declanșarea preventivă a avalanșelor organizat în stațiunea Les Deux Alpes. Cu acestă ocazie am discutat cu noul director al ANENA, Stephane Bornet, despre viitoarea colaborare între cele două asociații. In martie 2023 am primit vizita lui Stephane Bornet, la Sinaia, continuând discuția despre viitoarea colaborare, împreună cu reprezentanții Centrului de formare montană al jandarmeriei (în primul rând, colonel Valeriu Cioboată, comandantul centrului și locotenent-colonel Lucian Miu).

După cum se vede, proiecte există. Principalul obstacol în calea realizării lor îl reprezintă lipsa fondurilor. De aceea, voi încheia și eu cu apelul pe care l-a făcut ANENA într-o companie de strângere a fondurilor: „AJUTAȚI-NE CA SĂ VĂ PUTEM AJUTA!”